Mama este inceputul tuturor inceputurilor

Erai puternica precum o stanca, nimeni nu-ti putea rezista. Stiai sa-ti aperi puiul ca o leoaica turbata atunci cand linistea parea sa-i fie tulburata de cate un caine chior si batran. Ce aveau ei cu tine? Erai atat de frumoasa! O ambitioasa perpetua…pentru tine nimic nu era imposibil…pana intr-o zi. Intr-o zi in care ea, boala, a reaparut. Analizele prevesteau ce e mai rau. Nu ai stiut asta nici o clipa din putinele clipe ramase…si sper ca m-ai putut ierta pentru ca am vrut sa ti le petreci cu speranta si optimism, asa cum ai stiut sa traiesti toata viata. Ai invins-o o data si eram increzatoare ca o poti face si a doua oara, acum, cand cel mai frumos moment din viata mea se apropia cu pasi repezi. Credeam intr-o minune, credeam in minunea ta, credeam ca Dumnezeu nu este atat de crud incat sa mi te ia tocmai acum, cand trebuia sa mergem sa alegem rochia alba. Minunea am asteptat-o in zadar, Dumnezeu nu m-a ascultat…si inteleg acest lucru…am fost prea rea, am devenit imuna la tot ce era uman.

Doctorul imi spunea cu o fata seaca ca nu se mai poate face nimic, ca nu imi garanteaza ca vei putea sa asisti la cel mai asteptat spectacol din viata ta. Dar eu, eu devenisem cea mai incapatanata persoana din lume. Doctorul…ce stie el? El nu stie cat de mult iti doresti sa-ti cresti nepotii, cat de mult iti doresti sa-ti redecorezi casa si sa-I cumperi puiului tau lumea intreaga. El nu stie toate astea dar Dumnezeu stie…El le stie pe toate si nu o sa permita cainelui orb si schiop sa rada. Te speria numai gandul ca nu poti fi cu mine pana in iulie, pana pe 24 iulie…de aceea, atunci cand nici medicamentele nu iti mai puteau alina durerea, eu te minteam…minteam ca lumea e intr-o continua schimbare si ca a devenit mai buna, te minteam ca mi-am ales cea mai frumoasa invitatie pentru cel mai frumos moment. Dar de fapt…eu nu faceam altceva decat sa mint. Iarta-ma! Te-am iubit prea mult ca sa-ti pot spune adevarul. Te-am iubit mult prea mult ca sa-ti alung visele.

Cu fiecare zi erai din ce in ce mai slabita. Vedeam asta pana si in sufletul tau iar atunci cand se intampla pentru cateva minute sa-ti fie mai bine, inima iti zambea la gandul ca te poti recupera. Ai fi vrut asta, stiu. Eu…eu ma stingeam numai la gandul ca ma puteai parasi pentru o lume unde iti poti indeplini toate visele.

A venit ziua, ziua blestemata in care mi te-a luat. “Nu plange fata mea, asa ne-a fost destinul”, mi-ai spus cu lacrimi in ochi si cu ultimele puteri m-ai tras catre tine si m-ai sarutat. Ultimul sarut, cel mai dureros. Apoi, pentru cateva zile trupul tau nu a mai simtit durerea…dar sufletul avea sa indure cea mai infricosatoare durere, poate mult mai mare decat cea provocata de cancer. Erai prezenta dar tostusi absenta. Ma simteai, de aceea poate ochii nu se opreau din a lacrima. Asa te-ai dus, inundata de lacrimile amari, de cele mai amari lacrimi pe care le-ai simtit in viata ta!